Sari la conținut

Henric al II-lea al Angliei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Henric al II-lea
Date personale
Născut5 martie 1133(1133-03-05)
Le Mans, Franța
Decedat (56 de ani)
Chinon, Centre-Val de Loire, Franța[1] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatAbația Fontevraud Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (boli ale sistemului gastrointestinal[*]) Modificați la Wikidata
PărințiGeoffrey de Anjou
Împărăteasa Matilda
Frați și suroriWilliam FitzEmpress[*][[William FitzEmpress (Viscount of Dieppe)|​]][2]
Hamelin de Warenne, Earl of Surrey[*][[Hamelin de Warenne, Earl of Surrey (English Earl)|​]]
Geoffrey, Count of Nantes[*][[Geoffrey, Count of Nantes (Count of Nantes)|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuEleonora de Aquitania
CopiiGeoffrey, Arhiepiscop de York
William al IX-lea, Conte de Poitiers
Henric cel Tânăr
Matilda, Ducesă de Saxonia
Richard I al Angliei
Geoffrey al II-lea, Duce de Bretania
Eleanor, regină a Castiliei
Joan, regină a Siciliei
Ioan, rege al Angliei
William Longespée, Conte de Salisbury
Ocupațiemonarh Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriconte de Poitiers[*] ()
Duke of Normandy[*][[Duke of Normandy (title given to the rulers of the Duchy of Normandy in northern France)|​]] ()
comte d'Anjou ()
Lord of Ireland[*][[Lord of Ireland (governor of the Lordship of Ireland (1171-1542))|​]] ()
monarh al Angliei[*] ()
duce de Aquitania[*] ()
Familie nobiliarăPlantagenet
Rege al Angliei
Domnie25 octombrie 1154 – 6 iulie 1189
Încoronare19 decembrie 1154
PredecesorȘtefan
SuccesorRichard I

Henric al II-lea (n. , Le Mans, Franța – d. , Chinon, Centre-Val de Loire, Franța) a fost Duce al Normandiei și rege al Angliei (11541189).

Înainte de domnie

[modificare | modificare sursă]

Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică și cumplită familie. S-a născut la 5 martie 1133 la Le Mans, fiu al împărătesei Matilda și al celui de-al doilea soț al ei, Geoffrey de Anjou.[3] Prin mama sa, era strănepotul lui William Cuceritorul.

Henric avea un caracter aspru, o „forță vulcanică”, o cultură uimitoare și maniere seducătoare. Adolescent zdravăn, cu gâtul de taur, cu părul roșu tuns scurt, plăcuse grozav de mult reginei Franței, Eleonora de Aquitainia, când venise să presteze omagiul slabului Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine și Anjou. Eleonora obținu divorțul și, după două luni, luă de bărbat, la 27 de ani, pe băiatul acesta de 19 ani, căruia îi aducea ca zestre imensul ducat de Aquitania, adică Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne și comitatul de Toulouse. Henric, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia și de la tatăl său, Maine și Anjou, devenise mult mai puternic în Franța decât însuși regele Franței. Din 35 de ani de domnie, el nu a petrecut decât 13 ani în partea de nord a Canalului Mânecii. Între 1158 și 1163 nu a părăsit Franța deloc.

Pictare a secolului al XII-lea de la curtea deținută de Henry și Eleanor

A devenit rege al Angliei după o perioadă de lupte pentru tron (1135-1154), în timpul căreia autoritatea centrală a slăbit; a pus capăt acestei situații și a acționat pentru întărirea puterii monarhice. Pe lângă faptul că era rege al Angliei, stăpânea și provinciile Anjou, Maine, Touraine, Aquitania și Poitou, astfel că autoritatea sa se întindea și asupra a mai mult de jumătate din teritoriul de atunci al regatului Franței. Domnia lui Henric al II-lea este una dintre cele mai însemnate din istoria Angliei. El a înfăptuit două reforme de o deosebită importanță, cea militară și cea juridică, prin care puterea centrală s-a întărit.

Prima reformă menționată a constat în faptul că slujba militară datorată regelui, în principiu de toți oamenii liberi, dar în special de vasalii săi, putea fi înlocuită printr-o răscumpărare bănească, "banii de scut". Cu sumele obținute astfel, regele putea să recruteze ostași mercenari, care urmau să se afle permanent la dispoziția sa.

Reforma judiciară a extins competența justiției regale asupra celei senioriale. Astfel, oricare om liber putea să ceară, în schimbul unei taxe, ca procesul său să fie judecat de un tribunal regal. Reforma judiciară înfăptuită pe timpul domniei sale a constat și în definitivarea uniformizării legislației și a procedurii juridice în întreaga Anglie, lucru realizat prin elaborarea "dreptului comun" (Common Law).

Relația cu Biserica

[modificare | modificare sursă]

Reforma judiciară a dus și la reducerea puterii ecleziastice și papale în favoarea celei regale. Statutele de la Clarendon, document elaborat în anul 1164, demonstrează dorința lui Henric de a supune Biserica și clerul justiției regale. Clerul nu mai avea voie să apeleze la instanța juridică de la Roma. Regele a ajuns, în felul acesta, la un conflict deosebit de puternic cu Biserica engleză, care era condusă de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket. Acesta din urmă a fost asasinat în anul 1170. În cele din urmă, regele a fost nevoit să cedeze în fața Papalității. În anul 1172, el a anulat Statutele de la Clarendon și s-a împăcat cu Biserica.

  1. ^ http://www.gutenberg.org/files/37780/37780-h/37780-h.htm  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ Kindred Britain 
  3. ^ King (2010), p.37.
Henric al II-lea al Angliei
Naștere: 5 martie 1133 Deces: 6 iulie 1189
Titluri regale
Predecesor:
Ștefan
Rege al Angliei
1154–1189
cu Henric cel Tânăr
Succesor:
Richard I
Regalitate engleză
Predecesor:
Eustace IV,
Conte de Boulogne
Moștenitor al tronului englez
ca moștenitor prezumptiv
după Tratatul de la Wallingford
noiembrie 1153 – 25 octombrie 1154
Succesor:
William al IX-lea, Conte de Poitiers
Nobilimea franceză
Predecesor:
Geoffrey al V-lea de Anjou
Conte de Mortain
1151–1153
Succesor:
William de Blois
Duce de Normandia
1151–1189
Succesor:
Richard I al Angliei
Conte de Anjou
1151–1189
cu Henric cel Tânăr
Conte de Maine
1151–1189
cu Henric cel Tânăr
Predecesor:
Ludovic al VII-lea al Franței și
Eleanor de Aquitaine
Duce de Aquitaine
1152–1189
cu Eleanor de Aquitaine
Succesor:
Eleanor de Aquitaine și
Richard I al Angliei
Conte de Poitiers
1152–1189
cu Eleanor de Aquitaine
Succesor:
William al IX-lea, Conte de Poitiers